Tatal meu a murit de curand.  Inca nu constientizez asta.  Importanta si gravitatea acestui fapt. In practica mea de student la medicina, am vazut oameni care mor.  Unii in fata ochilor mei.  Cand am facut voluntariat in Africa, am vazut lucruri oribile care nici nu pot fi redate in cuvinte.  Am trecut printr-un accident cumplit in care un prieten apropiat a murit.  In aceste situatii, devii trist, iti exprimi condoleantele, te rogi si te ridici, pentru ziua ce vine.  Viata isi reia drepturile.  Oricum, nimic din toateacestea nu m-a pregatit pentru moartea unei fiinite iubite.  Cel ce unea familia. Tatal meu.  A fost consecinta unui cancer ce e a macinat lent.  Cancer de colon.  Din momentul diagnosticarii si pana la final, a redus din puterea si viata celui mai plin de viata om pe care l-am cunoscut.  In acest context sunt doua lucruri care fac mai dificila acceptarea si acomodarea cu aceasta situatie.Unul, a fost ca diagnosticul a fost pus foarte tarziu si sansele mici, pana in momentul in care zilele ii erau cu adevarat numerate.  Al doilea, ca multi ani, noi doi am fost instrainati si doar in ultima vreme ne-am apropiat ca tata si fiu. Completandu-ne prin diferentele dintre noi si, de curand reconstruisem o noua relatie.  Destinul si-a urmat cursul fara a fi invitat.

Tatal meu a fost un om dificil si complex.  Inteligent si educat, dar egocentrist si arrogant.  Pozitia sigura pe care o avea la prestigioasa Universitate din Toronto, departamentul de medicina preventive a fost castigata prin meritul sau. Daca era vorba de intelepciune, diplomatie si castigarea de prieteni, era ultimul care ramanea in picioare.  Acest astept s-a extins si asupra vieti de familie, ca sot si tata.  A esuat in ambele.  Nu era pregatit sa fie parinte si nu manifesta rabdare sau dragoste sincera fata de mama, pentru a-l face sa fie un sot devotat. In anii copilariei mele, a fost adiacent, ca cineva pe care il steam, atat. Totusi, in tot acest timp, a fost dedicat in totalitate academiei si universitatii.  Anii de indiferenta si-au cerut tributul pana la urma.  Intr-un sfarsit, a venit ziua in care mama a pus piciorul in prag si a spus : ”Gata”.  A spus acest cuvant in momentul in care l-a lasat intins pe gresia din bucatarie intr-o dimineata de iarna.  S-au certat, el a ridicat mana sa o loveasca, dar ea l-a lovit prima.  Tata a fost inconstient in urma unei contuzii la cap.  Mama l-a lovit cu putere in cap cu o tigaie de fier.  Tata a avut tendinta de a o lovi.  Eu si sora mea priveam la aceasta drama, desfasurata sub ochii nostri, cu frica ca mama noastra se transforma intr-o criminala.  Tata a supravietuit.  Paramedicii l-au luat si din acel moment am stiut ca ne-am transformat intr-o famile de 3 persoane.  Mai tarziu, in acea zi, tata a revenit acasa, tacut, si-a impachetat lucrurile si fara un cuvant catre noi, fara a-si lua ramas bun, a plecat.

Copii fiind, am suferit aceasta rupture dintr-o multitudine de motive.  In adancul sufletului, am stiut inca de atunci ca poate e mai bine asa, dar pe de alta parte nun e mai simteam o familie.  Poate ca a fost vina noastra.Poate ca daca la scoala ne-am fi descurcat mai bine, poate ca daca ne-am fi plans mai putin, tata ar mai fi cu noi. Intre noi trei, mama, sora mea si eu, discutiile despre ce simteam nu au existat mult timp. Nu ne-am deschis sufletele vulnerabile mult timp unul fata de celalalt si nici nu am vorbit despre ce s-a intamplat.  Mama s-a incuiat in dormitory si a plans oreintregi.  Stiu ca voia sa intoarca timpul inapoi. Rasete, fericire…casa noastra devenise un muzeu al sufletelor pierdute.  Din acel moment, mama si-a pierdut increderea in barbate si nu s-a recasatorit.  Intre mine si ea au aparut probleme persoanle.  Faptul ca semanam fizic din ce in ce mai mult cu tata nu a ajutata foarte mult.  Mama a avut rezerve nebanuite de acel ceva supranatural, facand-o sa poata merge mai departe,  fiind mama si tata pentru copii, avand  trei slujbe timp de 10 ani, doar pentru a fi noi hraniti si imbracati.  Si nu e putin lucru.   (In Continuare----- >)